Racoviță/Racovitză – Cehan

Familia domnească şi boierească

RACOVIŢĂ/RACOVITZĂ

 

             Familia Racoviţă/Racovitză (Cehan) este o veche familie boierească românească, cu origini moldoveneşti, cunoscută mai întâi sub numele de Cehan, încă din secolul al XV-lea, când s-a distins în războaiele lui Ştefan cel Mare, primind drept răsplată moşii pe care familia le-a stăpânit. Numele de Cehan nu este supranumele lui Mihai III Racoviţă, aşa cum este menţionat în dicţionarul online.

            Cităm în continuare din cea mai completă lucrare dedicată până acum istoriei familiei Racoviţă: General Mihai Racoviţă-Cehan, Familia Racoviţă-Cehan – Genealogie şi Istorie, Academia Română, Bucureşti, 1942:

            „Se ştie că Racovitză Ştefan Voevod a fost numit domn în Valahia la 1764 şi a domnit un an şi şase luni şi a fost mazilit, iar în locul lui a fost numit Scarlat Ghica Voevod în Valahia, la 1765. Domnitorul Ştefan era din familia Tzechan [Cehan; n.n.], şi frate cu Constantin Vodă Tzechan.

            Numele de Cehan îl întâlnim pentru prima oară într-un act al lui Ştefan cel Mare din 1487 Octombrie 7, publicat de Ioan Bogdan în Documentele lui Ştefan cel Mare (I, p. 87 şi 305)” (Mihai Racoviţă-Cehan, op. cit., p. 8). (link bibliotecă, pdf-ul de jos)           

            Numele de Racoviţă/Racovitză este folosit pentru prima dată ca prenume. Primul care a purtat acest nume a fost Racoviţă-Cehan, fiul lui Petre Cehan. A fost căsătorit cu Tofana P. Şoldan, a decedat la 15 decembrie 1664 şi este îngropat la Mănăstirea Dobrovăţ, judeţul Vaslui.     „În Arhondologia Moldovei, la pagina 294-295, Paharnicul Constantin Sion, vorbind despre Racoviţeştii de la ţinutul Vasluiului, arată că familia lor era Cehan şi că străbunicul lor (Racoviţă-Cehan) a fost născut de maică-sa într-o bejenie în fundul Racovei şi din botez, pentru pomenire, l-au numit Racoviţă. Această versiune am auzit-o în copilărie de la părinţii mei, cu singura deosebire că evenimentul s-ar fi petrecut la mănăstirea Racoviţa ce există şi azi în fundul văii Racova, mai sus de satul Pungeşti, judeţul Vaslui” (Mihai Racoviţă-Cehan, op. cit., pp. 7-8). (link bibliotecă, pdf-ul de jos) 

 

            Acest Racoviţă-Cehan (logofăt la 1634, mare logofăt la 1653) a dat naştere unei noi şi mari ramuri a familiei Cehan, dar care s-a numit Racoviţă-Cehan şi apoi doar Racoviţă. Racoviţă-Cehan a avut doi fii: Ion (Paharnic 1658, Postelnic 1664, Comis 1667, Mare Comis 1669, Mare Spătar 1676, Mare Paharnic 1679, Mare Vornic 1685, căsătorit cu Anastasia Toma Cantacuzino, iar ulterior cu Safta Apostol Costachi) şi Nicolae (Postelnic 1643, Mare Comis 1659, Mare Spătar 1660-61, Hatman şi Pârcălab de Suceava şi de Hotin 1661-73, Mare Logofăt 1673-83, Caimacam 1683, căsătorit cu Maria Lupu Balş). 

            Din ramura lui Ion (Ioniţă) Racoviţă au coborât toţi cei trei domnitori pe care i-a dat familia, Mihai Racoviţă şi fiii săi, Constantin şi Ştefan Racoviţă, plus ramura valahă a familiei.

            „Cum ar fi putut fi domniile lor altfel decât ale celorlalţi ce s-au perindat în acea perioadă atât de des în scaunul celor două ţări şi cari, după ce se îndulceau la măriri şi se înfruptau din bogăţiile atât de variate ale acestui blagoslovit tărâm românesc, făceau tot ce le sta în putinţă, mai întâi să rămână cât mai mult în aceste înalte situaţii pompoase şi mănoase; iar plecând de aici şi întorcându-se la Ţarigrad, să uneltească în toate chipurile şi să cheltuiască sume oricât de mari – pe care mai totdeauna nu le posedau –, spre a scoate din scaune pe acei ce le ocupau, atât de provizoriu şi atât de şubred, ca să poată veni din nou în locul lor. Pentru a obţine banii de cari aveau nevoie – atunci când veneau în domnie –, ei puneau fără milă biruri mari, fie sporind pe cele existente, fie înfiinţând altele nouă, pentru ca de o parte să achite datoriile ce făcuseră pentru a ajunge la scop, iar pe de altă parte pentru a aduna fonduri, cu cari să poată din nou unelti, când nu mai erau în scaun. De aceea, Domnii, când veneau să-şi ocupe scaunul, aduceau cu ei o droaie de greci din Fanar, pe cari îi puneau în funcţiile şi situaţiile cele mai potrivite, spre a putea stoarce cât mai mulţi bani de pe spatele bietelor ţări. Mihai Racoviţă V.V. poate fi caracterizat mai întâi prin aceea că a pus la plata birurilor pe toată lumea, adică atât boierii mari şi mici, cât şi pe Mitropolit, episcopi şi mănăstirile; apoi cum nu era măreţ, era foarte popular, la el putând veni orişicine. Constantin Mihai Cehan Racoviţă, cum îi plăcea să se numească, se arătă ca un mare ctitor şi filantrop, prin construcţia şi rezidirea mai multor biserici şi mănăstiri, mai cu seamă prin înfiinţarea spitalului Sf. Spiridon în Iaşi, dând la toate, pe lângă ajutorul şi înzestrarea Statului, şi din averea sa personală. Pare a fi fost foarte cult şi civilizat, atât prin modul în care şi-a organizat curtea, cât şi prin relaţiile personale ce a ţinut prin corespondenţă, cu ambasadorii Franţei pe lângă Poartă, cum şi în Polonia. Ştefan Racoviţă, în scurta sa domnie, lasă un hrisov de mare însemnătate, prin aceea că oprea căsătoria străinilor – îndeosebi a grecilor – cu fetele de boieri pământeni, justificând că în felul acesta ei dobândeau proprietăţi în ţară şi ocupau boieriile ce se cuveneau românilor” (Mihai Racoviţă-Cehan, op. cit., pp. 63-65).  (link bibliotecă, pdf-ul de jos)

 

            Mihai Vodă Racoviţă a domnit de trei ori în Moldova (1703-1705, 1707-1709, 1715-1726)  şi de două ori în Valahia (1730-1731, 1741-1744). A fost căsătorit cu Safta Cantemir.

            Ştefan Vodă Racoviţă a domnit  în Ţara Românească, între 5 februarie 1764 şi 12 august 1765. A fost căsătorit cu Teodora C. Ipsilanti şi i-a avut ca urmaşi pe Mihai Racoviţă (Paharnic 1782, Mare Spătar 1783, căsătorit cu Maria N. Suţu), pe Constantin Racoviţă (Comis 1783, Mare Comis 1786) şi pe Ana Racoviţă (căsătorită cu Scarlat Alex. Mavrocordat, Mare Logofăt al Patriarhiei de la Constantinopol în 1786).

            Mihai (Mihăiţă) Racoviţă, fiul lui Mihai Vodă Racoviţă, frate cu Constantin şi Ştefan, a fiica lui Constantin Vodă Cantemir şi soră cu Antioh Vodă Cantemir şi cu Dimitrie Vodă Cantemir.

            Constantin Vodă Racoviţă a domnit de două ori în Moldova (31 august 1749 – 3 iulie 1753 şi 29 februarie 1756 – 9 martie 1757) şi de două ori în Ţara Românească (3 iulie 1753 – 29 februarie 1756 şi 9 martie 1763 – 27 ianuarie 1764). A fost căsătorit cu Sultana Gh. Sulgearoglu şi nu a avut urmaşi.

Refuzat în anul 1770 scaunul Moldovei oferit de Marele Vizir. În octombrie 1770 a murit de ciumă, în lagăr, la Constantinopol.

Anastasia Racoviţă, soră cu Constantin Vodă Racoviţă şi cu Ştefan Vodă Racoviţă, se căsătoreşte, la Constantinopol, în anul 1738, cu Scarlat Vodă Ghika.  

 

 Blazoane, steme 

Cele două porţi ale Palatului Suţu din Bucureşti, actualul sediu al Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, sunt încununate de câte un soare susţinut de doi lei rampanţi.

Cele două mari porţi de fier, adevărate portes-cochères apusene, aveau deasupra drugului de fier orizontal, care leagă armătura pe care se sprijină porţile, un soare susţinut de doi lei ridicaţi, din nu ştiu ce metal, însă auriţi şi strălucitori (notă: Soarele susţinut de cei doi lei reprezintă stema familiei Racoviţă, căreia îi aparţinea Ruxandra, soţia lui Costache Suţu). (…) Clădirea, încă din timpul lui Costache Suţu, avea stema familiei pe ea – diferită de aceea purtată astăzi de urmaşii săi –, asemănătoare cu a ţării, cum o purtau Domnitorii, vulturul Munteniei de o parte, zimbrul Moldovei de alta. Vodă Cuza, fie că a socotit aceasta drept un abuz, fie că, urcat proaspăt în Scaunul domniei, era temător de tot ce se referea la trecutul fostelor familii domnitoare cu năzuinţe de domnie, poate chiar şi din pricina antipatiei existente dintre dânsul şi Costache Suţu, a poruncit scoaterea ei. După cele povestite, Costache Suţu împotrivindu-se, numai la ameninţarea că se vor trimite pompierii pentru a o ridica, s-a hotărât să o dea jos, având aerul că a făcut-o din propriul imbold. La venirea în ţară a prinţului Carol, acesta, subtil diplomat, a încuviinţat ornarea clădirii cu steme, iar Grigore Suţu, cu prilejul prefacerilor de care am vorbit, le-a aşezat pe frontispiciul ambelor faţade, păstrându-i acelaşi caracter domnesc, după cum se poate vedea şi astăzi. Stemele au dăinuit până în 1950 când, o dată cu stricarea gardului, au fost cioplite cu ciocanul şi complet sfărâmate. Stema care se vede în ziua de azi, precum şi leii cu soarele între gheare, au fost reproduse şi aşezate din nou la locul lor, o dată cu restaurarea clădirii. Stema a fost perfect refăcută după cea veche, atât ca dimensiuni cât şi conţinutul său. Execuţia, însă, a leilor cu soare nu corespunde originalului, cu toate indicaţiile în scris ce le-am dat. Sunt mai reduşi ca dimensiune, soarele nu este exact refăcut şi lipseşte acea minunată poleială care, după atâtea decenii de existenţă supusă tuturor intemperiilor, rămăsese proaspătă şi de-o strălucire extraordinară.” (Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti: Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 95).

 

Şi, ca o concluzie, o descriere a familiei făcută de genealogistul Mihai Sorin Rădulescu:

            „Racoviţeştii, deşi de obârşie domnească, au fost mult mai puţin înstăriţi decât Cesienii. Ramura care a dat pe cei trei domnitori a plecat de mult din Moldova şi înrudirea ei cu ramura rămasă moldovenească a biologului Emil Racoviţă urcă în a doua jumătate a veacului XVII, ceea ce nu i-a făcut, fireşte, pe Racoviţeştii moldoveni din secolele XIX-XX să nu fie mândri de existenţa celor trei voievozi din spiţă. E adevărat că cei trei s-au ilustrat prin obedienţă faţă de puterea otomană şi prin fiscalitate excesivă. Mihai Racoviţă, întemeietorul posibilei dinastii – de origine românească, ceea ce face desigur figură rară în epoca fanariotă – îşi trăgea însă aspiraţiile şi mândria genealogică mai degrabă de la Cantacuzinii materni, de la care provenea şi prenumele său. Ramura domnitorilor Racoviţă – dată în general ca exemplu pozitiv de obârşie autohtonă – era în realitate puternic grecizată prin căsătorii. De altfel, generalul Mihai Racoviţă-Cehan, istoricul familiei, nota în fişa lui Alecu Racoviţă, bunicul destinatarului scrisorilor de faţă, că «toată corespondenţa de familie, cum şi cea relativă la evenimentele politice şi naţionale din perioada 1848 o făcea în limbă greacă». Mama sa era o Suţu (notă: Înrudirea Racoviţeştilor cu Suţeştii a lăsat un vestigiu în centrul Bucureştilor. Şi astăzi poate fi admirat soarele de deasupra porţii Palatului Suţu, devenit simbol al Muzeului Municipiului Bucureşti. El constituie blazonul familiei Racoviţă, din care provenea soţia constructorului palatului, postelnicul Costache Grigore Suţu, Roxandra Suţu născută Racoviţă. Era descendentă directă, pe linie feminină, din spătarul Mihai Cantacuzino, ceea ce explică de altfel tocmai vecinătatea Palatului Suţu cu Spitalul Colţea. Vezi Mihai Sorin Rădulescu, „Stema de pe poarta Palatului Suţu. O precizare heraldic”, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, XIII, 1999, pp. 305-306), iar doi domnitori Racoviţă fuseseră căsătoriţi, unul cu o Sulgearoglu şi celălalt cu o Ipsilanti. Şi în generaţiile secolului XIX apare sânge elenic: ramura Bengeştilor care se încuscrise cu Racoviţeştii era de fapt descendentă dintr-un frate al doctorului Dimitrie Samurcaş şi al eteristului Constantin Samurcaş, cel pe care îl regăsim în anturajul lui Tudor Vladimirescu” (Mihai Sorin Rădulescu, „Goleştii din Belgia. Contribuţii epistolare”, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, XXVII, 2013, p. 214).

 

 

This slideshow requires JavaScript.

 

 

This slideshow requires JavaScript.

 

Arbore genealogic