Vasile Pantazzi

Vasile Pantazzi (scris uneori şi Basile Pantazzi, 1871-?), contraamiral, cu studii militare în țară și specializări în străinătate, a parcurs, rând pe rând treptele carierei militare. Posesor al unei moşii, nu ştim cât de întinsă, în localitatea Trestenica / Trestinic (există două localităţi cu acest nume, una în judeţul Tulcea, care ţinea de comuna Nalbant şi alta lângă Focşani, prima localitate fiind cea mai probabilă. Mai demult a existat o localitate cu acest nume în Vlaşca, Trestenicu). Vorbitor al limbilor franceză, engleză, rusă şi italiană. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Geniu, Artilerie şi Marină în anul 1891, clasând-se pe locul 31 din 53 de absolvenţi. La început de secol XX obţine aprobarea oficialităţilor române de a se îmbarca pe nava de război italiană DORIA (concediu de un an cu începere de la 1 iunie 1901, Indépendence Roumaine, 6/19 iunie 1901) cu care ajunge până în Japonia înainte de războiul ruso-japonez de la 1905. Mai obţine un concediu de un an în 1908 (Decret Regal nr. 253 din 29 ianuarie 1908, Monitorul Oficial nr. 243 din 5 februarie 1908), pe timpul unei astfel de activităţi întâlnindu-şi viitoarea soţie, canadianca Ethel Greening. La intrarea lui Matila în marina militară românească, era şef de cart pe crucişătorul ELISABETA, conform acestuia. A fost implicat alături de alţi ofiţeri români, în preluarea vasului rusesc CNEAZ POTEMKIN TAVRICESKI, după revolta marinarilor ruşi la 1905, soldat cu măcelărirea ofiţerilor lor. La 1906, având gradul de căpitan, este mutat de la Divizia de Dunăre tot la Galaţi, dar la „Depozitul echipagelor marinei şi şcoala de cadre” în funcţia de „ajutor” al responsabilului acestei formaţiuni. Prin Înalt Decret Regal nr. 2256 bis din 15.05.1920 sub comanda sa, s-a înfiinţat Diviziunea Contratorpiloarelor. A comandat printre altele, crucişătorul Elisabeta, a fost comandantul Diviziei de Dunăre, ajungând director al Marinei Militare în ministerul de război. Membru în Comitetul Consultativ al Marinei. A fost implicat în evenimentele de la Odesa din timpul primului război mondial, soldate cu arestarea lui şi a diplomaţilor români, conform hotărârii bolşevicului Christian Racovski. În amintitul oraş era şef al serviciului materialelor de război. La început de an 1919 era la Conferinta de pace de la Paris, de unde a plecat la 1 iulie, din dispoziţia lui I.I. Brătianu, „trimis în misie specială în Statele Unite pentru stabilirea naţionalităţei şi repatrierea emigranţilor români din Transilvania, aflaţi în America” (Monitorul Oficial nr. 82 din 29 iulie1919), conducând misiunea consulară a României în Statele Unite şi Canada, din ea facând parte Matila Ghyka, Victor Cădere şi Vasile Stoica, conform lui Ethel, plecarea lui a fost coordonată cu dr. Angelescu, chiar înainte de trimiterea acestuia ca ministru la legaţia de la Washington. Pleacă din Le Havre şi soseşte la New York pe 8 iulie, iar la fine de aprilie 1920 era deja în ţară, conform jurnalului Reginei Maria. De el se leagă stabilirea relaţiilor (legăturilor) consulare între România şi Canada, la 16 august 1919 înfiinţându-se un birou de paşapoarte la Montreal, pe timpul acestei misiuni, activ de la 28 octombrie acelaşi an, iar de la 1 decembrie devine Consulatul Onorific al României la Montreal. Matila Ghyka îl aminteşte ca fiind francofil, cu care făcea schimb de cărţi în limba franceză, bun cunoscător al Parisului. Se consemnează un gest al său către prinţul Carol, nu pozitiv, astfel că acesta, atunci când a revenit pe tron, nu l-a uitat, dar a semnat decretele regale de avansare ale lui Pantazzi. De la viitorul amiral a preluat Matila Ghyka dictonul “românul nu piere”, scris în limba maternă în traducerea memoriilor sale în limba engleză, regăsit şi în cântecul lui Jean Moscopol “tot ce-i românesc nu piere”. În 1925 s-a duelat cu deputatul ardelean Victor Moldovan (“în dosul hipodromului”, Adevărul, nr. 12666, la 1 aprilie 1925, Memoriile unui politician din perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013). În 1929 un ziar elveţian (L’Impartial, 28 iunie), citând Daily Telegraph îl trece decedat ca urmare a ripostei faţă de atacul unor bandiţi asupra convoiului de maşini în care se afla. Vestea este neconfirmată, dar la 1930 trece în rezervă cu gradul de contraamiral, având probleme de sănătate, pe care nu ştim să le legăm de pomenitul act. În acelaşi an 1929, ca şi în 1930 este preşedintele comisiei de examinare a absolvenţilor şcolii de marină, atât pentru ofiţeri activi cât şi pentru ofiţeri de rezervă, în iulie, respectiv octombrie, apărând în Monitorul Oficial cu gradul de comandor-amiral (?). În decembrie 1930 era la Cannes la o manifestare mondenă, la o gală a ambasadorilor (Le Litoral, 4 ianuarie 1931). În februarie 1933 i-am întâlnit numele participând la Paris la serviciul religios pentru doamna Jean Văcărescu, născută Fălcoianu. Din acelaşi an şi până în anul 1935 apare în Annuaire des chateaux et des villegiatures, Publication La Fare, fiind un om cu stare şi putându-şi petrece timpul în locuri destinate destinderii. În 1938 a participat la Cercul militar din capitală la un banchet în onoarea membrilor congresului FIDAC (Federația interaliată a foştilor combatanţi), ţinut la fine de septembrie.

 

Soţia sa, canadianca Ethel Sharp Greening Pantazzi (1880-1961) din Hamilton, Ontario, femeie curajoasă şi de acţiune, a scris, cu simpatie şi înţelegere o frumoasă carte cu ilustraţii despre România din timpul primului război mondial, Roumania in light and shadow, The Ryerson Press, Toronto, 1921, T. Fisher Unwin, London, 1921, prima ediţie (reeditată la Nabu Press şi la General Books în 2010, la Bibliolife în 2015 şi în limba franceză în 2013 la Hard Press,inclusă la Forgotten Books în 2014, publicată în traducere la editura Humanitas în anul 2015). Cartea prezintă cititorului străin de atunci şi celui român de azi starea României, văzută sub aspect economic, cultural, situaţia femeii, inegalităţile sociale, tabuurile existente acum un secol. Fragmente din ea sunt prezentate în diverse antologii străine care privesc România, iar cartea apare în listele bibliografice care privesc ţara noastră dincolo de ocean. Legată şi de misiunea colonelului canadian Boyle (Joseph Whiteside, 1867-1923) în amintita acţiune de la Odesa, ea intervenind pe lângă acesta pentru eliberarea prizonierilor români (la schimb cu cei ruşi), printre care se afla şi soţul său, comandorul Pantazzi, în urma măsurilor abuzive ale lui Christian Racovski, care promisese eliberarea prizonierilor, dar fugise cu banii autorităţilor româneşti, nemaifiind interesat de soarta lor. Fără intervenţia ei, prizonierii români ar fi urmat să fie ucişi de „batalionul morţii”, creat în Odessa Rusiei în descompunere şi în anarhia şi violenţa bolşevică. Eliberarea comandorului Pantazzi are loc la 22 martie 1918, sosind cu vasul CERNOMORE care va îmbarca prizonierii ruşi şi îi va duce la Sevastopol (Moşneagu, Crucişătorul …). Pe timpul rezidenţei gălăţene, la începutul căsniciei sale, se va ocupa de o grădiniţă pentru copiii din familiile defavorizate, la sugestia Anei şi a lui Leon Cantacuzino de la Băleni, iar ca educatoare s-a ocupat cu dăruire o soră a poetului Şt. O. Iosif (originari din comuna gălăţeană Buceşti, situată între comunele Iveşti şi Lieşti, inclusă azi în cea din urmă localitate). Prin iniţiativa ei pe timpul misiunii soţului pe continentul american şi sub patronajul majestăţii sale Regina României, o misiune a Crucii roşii canadiene, condusă de Miss Doroty Cotton şi însoţită de opt surori (nurse) va veni în ţară după primul război mondial pentru a instrui şi forma pe cele autohtone (Bulletin of the League of Red Cross Societies, vol. II, oct. 1920-dec. 1921). Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, vol 5-6 din 1924 scrie că datorită „sforţărilor doamnei Ethel Greening Pantazzi s’a decis a se înfiinţa şi o şcoală de doici şi crescătoare”. La 1926 va fi decorată cu Crucea Meritul Sanitar clasa I (Decret regal nr. 2489 din 9 iunie, publicat în Monitorul Oficial nr. 145 din 2 iulie). Va avea o viaţă socială bogată, va fi membră a Federaţiei Femeilor Universitare (Nicoleta Roman, 2013) şi în conducerea Consiliului Naţional al Femeilor Române (CNFR). La înfiinţarea prin lege la 15 aprilie 1927 a Şcolii Superioare de Infirmiere A. S. R. Principesa Elena, era secretară onorifică, trezorieră şi delegat al Majestăţii sale pe lângă această instituţie. Pe la jumătatea deceniului al patrulea al secolului XX, prezida Căminul străinelor, o instituţie de caritate fondată de soţiile de altă naţionalitate decât cea a soţilor, care să ajute să se integreze civilizat în viaţa Bucureştiului pefetele de la sat care veneau la lucru în acest oraş, pentru care militase încă de la 1927, împreună cu alte doamne din înalta societate (vezi Renaşterea, 13 feb. 1927, Cluj). O doamnă Pantazi, pe care o bănuim a fi Ethel, apare pe lista membrilor fondatori ai societăţii anglo-române la 1927 (Sorin Arhire). Conform lui Ethel, ei erau prieteni cu Sebastian Moruzzi şi cu Cantacuzinii de la Băleni. Împreună cu Julieta Theodorini, Ethel a scris Strolls in Old Corners of Bucarest (Plimbări prin vechi colţuri din Bucureşti), Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, un ghid sub 80 de pagini, despre acest oraş, având în plus informaţii despre Mânăstirea Argeş, Snagov, Sinaia (cu imagini fotografice realizate de Iosif Berman, disponibilă pewww.digibuc.ro), apreciată de Constantin Giurescu în monografia sa despre capitala României, precum şi Verişoara din America, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1942 (semnată cu aceeaşi colaboratoare ca mai sus, Nicoleta Roman, 2013). La 1938 era vicepreşedintă la „Societatea pentru propagarea educaţiunii engleze, în România” (Monitorul Oficial, partea a 2-a, nr. 144, 27 iunie). La 1939 era aleasă preşedintă la asociaţia „Casa Femeii” (Monitorul Oficial, partea a 2-a, nr. 296 din 21 decembrie), iar în anul următor convoca asociaţiunea pentru alegeri.

 

Au avut un fiu, Barbu Victor Gordon (1912-1957) şi o fiică, Sybille Oltea Yvonne (1914-1983, botezată pe crucişătorul Elisabeta, la 10 mai 1914, conform amintirilor mamei sale), aceasta din urmă era încă la Bucureşti în 1940. Fiica lor mai sus amintită, istoric de artă canadian, bibliotecar şi bibliofilă, a fost profesor asociat la Ontario College of Art and Design University George Walker, existând acum o manifestare anuală care îi poartă numele. A fost activă în publicaţiile vremii, din Canada sau din Statele Unite ale Americii cu subiecte care priveau istoria artei, universale sau canadiene şi a donat universităţii din Toronto 150 de cărţi despre România care au aparţinut mamei ei. Nepotul lor este Michael (Mihai Alexandru Gordon) Pantazzi (n. 1940, Braşov), fiul lui Barbu şi al Elenei Felicia Pantazzi (1910-2005), născută Racoviţă, descendentă directă din domnitorul muntean Ștefan Racoviță, căsătoriţi în 1939 (Nicoleta Roman, 2013), cunoscut istoric şi critic de artă canadian de reputaţie internaţională, Chevalier des arts et des lettres al Republicii franceze. Fiul amiralului, Barbu Pantazzi, a cumpărat castelul contelui Ladislau Béldi de Uzon(Ozun), la Budila, lângă Braşov (localitate amintită acum prin poemul lui Alexandru Muşina, Budila-Express), unde au găzduit expoziţii de artă. Castelul a fost confiscat de noul regim, adăpostind printre altele, tabere de pioneri, iar acum este sediul primăriei Budila. Conform istoriei orale, amiralul a murit în România, a fost înmormântat la Budila, iar fiul său Barbu, ofiţer de marină (Nicoleta Roman, 2013) şi inginer (apare în Monitorul Oficial nr. 266 din 12 noi. 1940, ca inginer în specialitatea electricitate, absolvent în 1934 a ESEP, ca şi Matila ), a fost „executat” de comunişti, în anul 1957, având parte de o moarte groaznică, într-un accident de muncă la fabrica I.M.S. de la Câmpulung Muscel, unde familia avea domiciliu forţat, iar după alte versiuni, ar fi emigrat după confiscarea castelului Beldi din Budila şi a locuinţei ce o avea acolo.. În anul 1963, în urma presiunilor externe făcute de Sybille Oltea Yvonne Pantazzi(sora lui Barbu Pantazzi) la ONU, Elena-Felicia Pantazzi împreună cu fiul ei au reușit să părăsească țara și să emigreze în Canada. În primul deceniu al secolului al XXI-lea, familia Pantazzi pierdea procesul pentru recuperarea castelului de la Budila, conform siteului oficial dedicat unor astfel de probleme juridice. Familia Pantazzi n-a solicitat retrocedarea. În anul 2008, Primăria Budila deschide acţiune în revendicare împotriva statului român prin ministerul economiei şi finanţelor, ministerului culturii şi cultelor, împotriva lui Barbu Pantazzi, decedat din anul 1957. După Jean Moutton, aflat în anii ultimei conflagraţii mondiale la Institutul francez din Bucureşti, amiralul Pantazzi ar fi fost ataşat militar în Japonia şi a urmărit de la faţa locului războiul ruso-japonez de la începutul secolului al XX-lea, prezenţa lui în ţara soarelui răsare fiind cunoscută, dar cu puţin timp înaintea acelui război şi fără confirmarea funcţiei amintită în acea ţară. Cariera militară îi poate fi urmărită, destul de detaliat, în lucrările comandorului Marian Moşneagu, Dicţionarul … şiCrucişătorul Elisabeta … Alte date în notele semnate de Constantin Ardeleanu la ediţia românească a cărţii lui Ethel Greening Pantazzi, unde trimiterile dau dovadă de curajul tinerei femei, în studiul Nicoletei Roman (2013), precum şi în Pierre Berton, Prisoniers of the North, Anchor, Canada, 2004, unde aflăm o imagine a prizonierilor de război, împreună cu Ethel. Matila Ghyka nu o aminteşte în memoriile sale, deşi indubitabil a cunoscut-o. 
 

——————————————————
ESEP – Ecole superieure d’electricite, Paris. 
Nicoleta Roman, “Istorici reprezentativi. Maria Holban”, Revista Istorică, tom. XXI, nr. 1-2, pp. 137-165, 2010.

Nicoleta Roman, “Femeie, călător străin. România primilor ani ai secolului XX din pespectiva celuilalt, (1900-1914)”pp. 143-169, Adrian Cioflâncă, Andi Mihalache, (coordonatori), Istoria recentă altfel. Perspective culturale, Editura Universităţii „A. I. Cuza”, Iaşi, 2013.

 

Text publicat de Vasile Cornea, completari facute de Alexandru Stefan Mihailescu (text cu litere groase / bold)

 

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=1944

 

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=4004

 

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=14113

 

http://www.alternativaonline.ca/ComunicatAmbasadaRomaniei0905.html

 

http://www.ottawacitizen.com/Shirley+Thomson/3385554/story.html

 

“Amiralul a fost inmormintat in sat,dar nu are placa mortuara. Peste ramasitele sale pamintesti au fost inmormintati sotii Bondarenco Leonte si Bondarenco Cornelia.” – Budileanu Eugenia http://www.monitorulexpres.ro/?mod=forum&cID=articole_publicate_in_monitorul_expres&fID=1026

 

This slideshow requires JavaScript.